Şi cu publicitatea care nu-mi place, ce fac?
Dacă e ceva ce-mi place în lumea asta, ceva care mă fascinează, mă prinde şi despre care pot să susţin fără pic de reţinere că e pe gustul meu, lucrul respectiv ar fi publicitatea. Mai ales de când cu descoperirirea noilor media publicitatea a devenit şi mai bună şi mai multă şi de multe ori gratuită. E asemenea unui fel de mâncare ale cărui ingredientele am privilegiul să le pot alege şi dacă există ceva ce nu-mi place, pur şi simplu îl dau la o parte. Bucăţile de brocolli sau conopidă din publicitate pot fi eliminate cu uşurinţă. Pot să-mi aleg singură reţeta, ingredientele, compania alături de care mă bucur de ea şi locul în care să o savurez. Dacă reclama nu-mi place, pot să schimb „bucătarul” sau chiar mai bine să încerc să pregătesc eu o „porție de publicitate” mai satisfăcătoare.
Îmi place să văd publicitate, îmi place să o admir, să o critic, să o desfiinţez. Dar sunt câteva lucruri pe care nici măcar eu, în toată dragostea mea pentru advertising, nu pot să le „inghit”. Un exemplu edificator pentru tipul de publicitate care mi se pare respingătoare ar fi panourile ultra-super-extra luminos agățate de magazinul Cocor, bulevardul Ion C. Bratianu, Bucureşti. Exact, acelaşi proţăpit de lângă Biserica Sfântul Gheorghe Nou (Turnul Baratia), un important monument arhitectonic, de altfel. Nu pomenesc de contrastul dintre rămăşiţele vechilor Bucureşti şi o capitală prinsă în expansiunea erei modernităţii, nici de faptul că bun-gustul cetăţenilor nevinovaţi, care au nenorocul să treacă prin apropiere zilnic este în mod constant atacat.
Vorbesc strict de implicaţiile practice ale chestiunii; cum evit o bucată de publicitate care nu mă interesează? Dacă e vorba de reclama televizată- schimb canalul. Dacă mă „agresează” un banner pe un site, îl închid folosindu-mă de opţiunea „Close” a ferestrei. Dar dacă e outdoor şi e nedorită, cum mă feresc? Închid ochii şi mă rog să nu nimeresc un bolovan care să atenteze la verticalitatea mea, literalmente. Dar nici atunci nu am scăpat dacă panoul mai e şi „zgomotos”; trebuie să-mi acopăr şi urechile. Dar dacă n-am mai mult de două mâini ce să fac? Şi dacă sunt la volanul unei maşini mai bine suport reclama decât amenda sănătoasă în urmă unui accident cauzat de mine şi de simţurile mele pretenţioase.
O să spuneţi despre mine că-mi plac reclamele vintage. Că prefer metodele tradiţionale în detrimentul noilor medii care sunt mai eficiente (chiar dacă nu neapărat mai ieftine). Nu puteaţi fi mai departe de adevăr de-atât! Sunt chiar o susţinătoare înfocată a publicităţii care atrage privirea. Sunt de acord cu tot ceea ce înseamnă culoare, energie, senzaţie. Dar dacă e să fie o întreagă nebunie, să fie o nebunie de bun-gust. Şi în cazul de faţă nu văd decât o opţiune pentru repararea problemei. Soluţia ar fi o regândire a modalităţii de a face publicitate astfel încât să se potrivească circumstanţelor. Acum, nu sugerez o transformare a panourilor publicitare în icoane înconjurată de chipurile angelice ale unor copilaşi durdulii, sumar îmbrăcaţi care să se asorteze cu biserica. Dar ar putea fi mai puţin ţipătoare şi mult mai puţin ofensatoare pentru nevoia de spiritualitate pe care oamenii o manifestă atunci când intră în locaşul de cult din imediată apropiere.
Înţeleg nevoia societăţii de a înclină spre modernitate. Peste tot vedem zgârie-nori în construcţie, clădiri de birouri lucioase cu arhitectură ultra-evoluată, forme şi dimensiuni dintre cele mai variate. Există o explozie de noutate care tinde pe alocuri spre kitch, care acaparează ceea ce a fost odată simplu dar bun. 100 la 0, Bucureştii Noi versus Bucureştii Vechi. Până la urmă nu avem cum să împiedicăm schimbarea atunci când este acceptată şi mai mult de-atât, chiar bine-venită Şi de ce am face-o? Dar, de aici până la a lasă ca până şi perspectivă noastră despre cum ar trebui să fie publicitatea să fie influenţată, este drum lung. Clădirea în cauză este una modernă, nouă, impozantă pentru construcţia căreia s-a investit, probabil, o sumă considerabilă de bani. Dar un astfel de edificiu are nevoie de publicitate pe măsură. Altfel tot efortul de a fi iscat o revoluţie s-ar risipi pe apa Dâmboviţei întrucât nu am reuşit să schimbăm decât ceea ce era deja bun.
Din punctul meu de vedere panourile publicitare în cauză pot să-şi găsească loc pe o altă aripă a clădirii. Sunt şi alte poziţii din care li se asigură o vizibilitate bună şi deschiderea la public pe care şi-o doreşte cel care îşi etalează reclamele. Efectul pe care îl are asupra publicului, deocamdată, nu este unul bun. Replica la argumentul meu ar fi „No publicity is bad publicity”. Nu pot să fiu de acord; publicitatea negativă e cel mai probabil să atragă o bandă de enoriaşi furioşi care să răzbune divinitatea cu o serie de rugăciuni bine-plasate şi câteva afurisenii. În altă ordine de idei, dintr-un punct de vedere mai practic, subliniez faptul că un public nesatisfăcut este un public care nu cumpără. Ceea ce nu face bine afacerilor. Pentru că, din câte ştiam, publicitatea aduce profit şi nu pierdere.
Înţeleg că nu pot fi modificate toate panourile care nu le sunt pe plac oamenilor. Că fiecare spaţiu comercial e valoros pentru poziţia pe care o are şi că proprietarii au dreptul să dispună de el în condiţiile în care rămâne în limitele legale. Dar măcar o tentativă de armonizare cu cetăţenii şi cu simţul nostru estetic ar putea să fie făcută. Şi oricum e mai sănătos să evităm un cetăţean furios care caută prin hăţişul reglementărilor o portiţă. Publicitatea este atât de multă şi de bună şi e mai ales pentru toţi.
Taguri: Bucuresti, Cocor, Ion C. Bratianu, outdoor, Turnul Baratia
Warning: require(/home/advice/public_html/wp-content/themes/default/comments.php) [function.require]: failed to open stream: No such file or directory in /home/advice/public_html/wp-includes/comment-template.php on line 881