Societatea modernă se împarte în două categorii de oameni: cei care preferă cafeaua lor cu zahăr și cei care nu consumă deloc cafea cu zahăr. Se duce o luptă eternă între aceste două categorii încă de când un arab din secolul al XV-lea s-a trezit într-o dimineață zicându-și „Nu îmi vine să cred! Am stat treaz toată noaptea și acum sunt atât de obosit! Și nici măcar nu s-a inventat Internetul încă. Ce-ar fi dacă mi-aș prepara o băutură care să mă trezească de-a binelea?” O altă categorie de oameni ce nu are deloc legătură cu cele două enunțate mai sus este a celor cărora nu le place să vorbească la telefon. Adică acei oameni pentru care vorbitul la telefon este echivalentul unei probe de sărit garduri în timp ce alergi pe un pat de cuie pregătit cu o mare și sadică atenție. Dacă ar fi să îmi găsesc un loc în această categorie, eu aș fi cel care duce torța olimpică.

Mai neînțeleși decât un artist sensibil ce compune poezii delfinilor, acești oameni trăiesc zilnic cu frica de a fi sunați sau chiar de a suna ei pe cineva, în orice moment. Eu însumi tremur și mi se ridică părul pe spinare atunci când prietena îmi spune: „Sună și tu un taxi, te rog.” Probabil că mulți vă întrebați „de unde această frică?”, „de ce?”, „se transmite această frică?” și poate chiar „al tău este post-ul ăsta așa mișto?”. Răspunsul nu este deloc unul ușor de dat (cu excepția ultimei întrebări: da), în condițiile în care totul se bazează pe foarte foarte mulți factori, acesta fiind timiditatea. O altă explicație cu un ușor iz științific este aceea că ești mai reținut în a comunica prin telefon cu o persoană, fiindcă nu poți să îi vezi toate reacțiile (a.k.a. comunicarea non-verbală), astfel neștiind 100% cum să reacționezi și ce să zici. Și așa e! Singurul motiv pentru care am deținut telefon mobil până acum a fost pentru că nu s-a gândit nimeni să inventeze un SMSfon sau SMSnator să poți să dai doar sms-uri. Acum am smartphone și pot să găsesc o scuză pentru faptul că dețin telefon.

După cum se știe, însă, trebuie să îți înfrunți frica și trebuie să „fight fire with fire”, așa că acum trei zile m-am apucat să îmi sun toată agenda și să vorbesc cel puțin cinci minute cu fiecare persoană. Unii dormeau, alții mi-au zis că tocmai se pregăteau să adoarmă, iar alții m-au luat drept biograf de meserie și mi-au povestit întreaga lor viață (în momentul de față am vreo trei lucrări biografice care așteaptă să fie publicate). Până la sfârșitul zilei mă obișnuisem atât de mult încât ajunsesem să sun numere necunoscute în încercarea de a le vinde saltele. Din fericire bateria telefonului, având calitatea de a nu avea energie infinită, s-a terminat destul de repede. Chiar în momentul în care mă pregăteam să vând și salteaua colegului de apartament. A fost foarte recunoscător.

Alex Doppelgänger