…Am hotărât să sfidez sesiunea asta. Nu pot s-o las să câştige, uite-aşa, pentru simplul fapt că s-au spus poveşti de groază, în jurul focului, cu EA personaj principal. Te sfidez şi refuz să-ţi joc jocul! Mă auzi? Nu ştiu dacă o să pot să scap şi pe alţii de vraja ta. Malefic, dar aici nu e rost de glumă, fiecare pentru sine. O să-mi ştii de frică de-acum încolo pentru că am să te sfidez în stil mare, petrecându-mi sâmbetele în sediul Artskul, la Cursul de Jurnalism Rătăcitor, ţinut de Vlad Ursulean. Să vină vânt, să vină ploi, să vii chiar tu. Nu mă îngrijorez. Doar sunt un mic cursant rătăcitor…
În prima zi…

“Te rog eu mult! Mai uită-te o dată pe hartăăă! Nu. Nu se numeşte aşa… Tatoo and music. De unde să ştiu dacă e aceeaşi chestie?! Alo! Aloo!”
“Alo? Îmi intri şi mie te rog pe mail să-mi spui la ce număr era? Ok…”

Cât de frig poate să fie cu soarele ăsta pe cer? Vă spun eu. Foarte frig. Ei par a fi cursanţi. Se ţin de mână. Poate sunt îndrăgostiţi şi se plimbă. Nu, imposibil, e prea frig să vrei să te plimbi. Mă ţin după ei şi ajung undeva pe Burebista numărul nu-ştiu-cât. Nu e bine. Măcar atât să ştiu şi eu, că nu așa se numea strada.

“Alo! Cât? Super. Sunt deja acolo.” Îmi bag telefonul în buzunarul uriaş a paltonului şi bat puternic în toate uşile cu numărul 155. De data asta, fără pic de remuşcare.
“Hei! Tu eşti tot pentru Artskul aici?”
“Da!”

În-sfâr-şit! Nici nu am apucat să derulez în capul meu dansul victoriei (în care eu arăt mult mai bine decât de obicei), că nişte chei au zburat de la etaj şi în mai puţin de două minute îmi încălzeam mâinile pe calorifer.
Mă întreb cum o să se prezinte ceilalţi. Oare o să folosească vreunul cuvântul “cursant”? Sau o să ne spunem fiecare numele şi ceva calităţi? Și apoi o să le repetăm? Sau… Nu se întâmplă deloc așa. Toată lumea se cunoaşte deja de la întâlnirea cu vin fiert de la Crăciun. Damn it!

Cred că o să începem acum. Zboară chei din nou şi mai apar oameni. Acum mă întreb cum o să mă prezint. Ăsta e primul lucru pe care îl faci de obicei. Și totuși. Nu e un cadru chiar atât de formal… nu? Opreşte-te! Gândeşti prea mult.
Noroc că începe Vlad să povestească ceva fain şi amuzant despre un festival şi un hotel şi nişte câini în lift. Sau mobilă în lift. Sigur nişte poze în lift. Încep să zâmbesc excesiv, cum fac mereu când îmi place ce se întâmplă în jurul meu. Mijesc ochii să pot citi textele. Îi închid când cineva vrea să citească unul cu voce tare. Le discutăm şi înţelegem ce putem schimba la ele. Doar doar să nu pierdem cititorul pe parcurs. Aflăm apoi despre un pitic şi mârţoaga sa, pozele super pe care le face, curiozitatea lui şi păsările cu gât verde pe care le vânează pe lângă Academie.

Se aud râsete colorate dintre pereţii veseli de la 155: Momente şi spiţe, Viorel Ilisoi şi Piedone Împodobitorul. E 15:00 acum şi mă îndrept spre casă, la capătul pământului. Vreau să vină mai repede sâmbăta viitoare.

Mara Militaru