...Am hotărât să sfidez sesiunea asta. Nu pot s-o las să câştige, uite-aşa, pentru simplul fapt că s-au spus poveşti de groază, în jurul focului, cu EA personaj principal. Te sfidez şi refuz să-ţi joc jocul! Mă auzi? Nu ştiu dacă o să pot să scap şi pe alţii de vraja ta. Malefic, dar aici nu e rost de glumă, fiecare pentru sine. O să-mi ştii de frică de-acum încolo pentru că am să te sfidez în stil mare, petrecându-mi sâmbetele în sediul Artskul, la Cursul de Jurnalism Rătăcitor, ţinut de Vlad Ursulean. Să vină vânt, să vină ploi, să vii chiar tu. Nu mă îngrijorez. Doar sunt un mic cursant rătăcitor... În prima zi… “Te rog eu mult! Mai uită-te o dată pe hartăăă! Nu. Nu se numeşte aşa... Tatoo and music. De unde să ştiu dacă e aceeaşi chestie?! Alo! Aloo!” “Alo? Îmi intri şi mie te rog pe mail să-mi spui la ce număr era? Ok...” Cât de frig poate să fie cu soarele ăsta pe cer? Vă spun eu. Foarte frig. Ei par a fi cursanţi. Se ţin de mână. Poate sunt îndrăgostiţi şi se plimbă. Nu, imposibil, e prea frig să vrei să te plimbi. Mă ţin după ei şi ajung undeva pe Burebista numărul nu-ştiu-cât. Nu e bine. Măcar atât să ştiu şi eu, că nu așa se numea strada. “Alo! Cât? Super. Sunt deja acolo.” Îmi bag telefonul în buzunarul uriaş a paltonului şi bat puternic în toate uşile cu numărul 155. De data asta, fără pic de remuşcare. “Hei! Tu eşti tot pentru Artskul aici?” “Da!” În-sfâr-şit! Nici nu am apucat să derulez în capul meu dansul victoriei (în care eu arăt mult mai bine decât de obicei), că nişte chei au zburat de la etaj şi în mai puţin de două minute îmi încălzeam mâinile pe calorifer. Mă întreb cum o să se prezinte ceilalţi. Oare o să folosească vreunul cuvântul “cursant”? Sau o să ne spunem fiecare numele şi ceva calităţi? Și apoi o să le repetăm? Sau... Nu se întâmplă deloc așa. Toată lumea se cunoaşte deja de la întâlnirea cu vin fiert de la Crăciun. Damn it! Cred că o să începem acum. Zboară chei din nou şi mai apar oameni. Acum mă întreb cum o să mă prezint. Ăsta e primul lucru pe care îl faci de obicei. Și totuși. Nu e un cadru chiar atât de formal… nu? Opreşte-te! Gândeşti prea mult. Noroc că începe Vlad să povestească ceva fain şi amuzant despre un festival şi un hotel şi nişte câini în lift. Sau mobilă în lift. Sigur nişte poze în lift. Încep să zâmbesc excesiv, cum fac mereu când îmi place ce se întâmplă în jurul meu. Mijesc ochii să pot citi textele. Îi închid când cineva vrea să citească unul cu voce tare. Le discutăm şi înţelegem ce putem schimba la ele. Doar doar să nu pierdem cititorul pe parcurs. Aflăm apoi despre un pitic şi mârţoaga sa, pozele super pe care le face, curiozitatea lui şi păsările cu gât verde pe care le vânează pe lângă Academie. Se aud râsete colorate dintre pereţii veseli de la 155: Momente şi spiţe, Viorel Ilisoi şi Piedone Împodobitorul. E 15:00 acum şi mă îndrept spre casă, la capătul pământului. Vreau să vină mai repede sâmbăta viitoare. Mara Militaru

Societatea modernă se împarte în două categorii de oameni: cei care preferă cafeaua lor cu zahăr și cei care nu consumă deloc cafea cu zahăr. Se duce o luptă eternă între aceste două categorii încă de când un arab din secolul al XV-lea s-a trezit într-o dimineață zicându-și „Nu îmi vine să cred! Am stat treaz toată noaptea și acum sunt atât de obosit! Și nici măcar nu s-a inventat Internetul încă. Ce-ar fi dacă mi-aș prepara o băutură care să mă trezească de-a binelea?” O altă categorie de oameni ce nu are deloc legătură cu cele două enunțate mai sus este a celor cărora nu le place să vorbească la telefon. Adică acei oameni pentru care vorbitul la telefon este echivalentul unei probe de sărit garduri în timp ce alergi pe un pat de cuie pregătit cu o mare și sadică atenție. Dacă ar fi să îmi găsesc un loc în această categorie, eu aș fi cel care duce torța olimpică. Mai neînțeleși decât un artist sensibil ce compune poezii delfinilor, acești oameni trăiesc zilnic cu frica de a fi sunați sau chiar de a suna ei pe cineva, în orice moment. Eu însumi tremur și mi se ridică părul pe spinare atunci când prietena îmi spune: „Sună și tu un taxi, te rog.” Probabil că mulți vă întrebați „de unde această frică?”, „de ce?”, „se transmite această frică?” și poate chiar „al tău este post-ul ăsta așa mișto?”. Răspunsul nu este deloc unul ușor de dat (cu excepția ultimei întrebări: da), în condițiile în care totul se bazează pe foarte foarte mulți factori, acesta fiind timiditatea. O altă explicație cu un ușor iz științific este aceea că ești mai reținut în a comunica prin telefon cu o persoană, fiindcă nu poți să îi vezi toate reacțiile (a.k.a. comunicarea non-verbală), astfel neștiind 100% cum să reacționezi și ce să zici. Și așa e! Singurul motiv pentru care am deținut telefon mobil până acum a fost pentru că nu s-a gândit nimeni să inventeze un SMSfon sau SMSnator să poți să dai doar sms-uri. Acum am smartphone și pot să găsesc o scuză pentru faptul că dețin telefon. După cum se știe, însă, trebuie să îți înfrunți frica și trebuie să „fight fire with fire”, așa că acum trei zile m-am apucat să îmi sun toată agenda și să vorbesc cel puțin cinci minute cu fiecare persoană. Unii dormeau, alții mi-au zis că tocmai se pregăteau să adoarmă, iar alții m-au luat drept biograf de meserie și mi-au povestit întreaga lor viață (în momentul de față am vreo trei lucrări biografice care așteaptă să fie publicate). Până la sfârșitul zilei mă obișnuisem atât de mult încât ajunsesem să sun numere necunoscute în încercarea de a le vinde saltele. Din fericire bateria telefonului, având calitatea de a nu avea energie infinită, s-a terminat destul de repede. Chiar în momentul în care mă pregăteam să vând și salteaua colegului de apartament. A fost foarte recunoscător. Alex Doppelgänger

Elvis. Tupac. Moş Crăciun. Când eram eu mic şi cu frează bros, mereu în apropierea Crăciunului începea să-mi fie frică. Frică să primesc puloverul ăla maroniu cu romburi galben-muştar. Sau bocanci noi. Sau un fes. Sau mai ştiu eu ce obiect vestimentar care în concepţia mea se încadra în categoria cadouri asemenea unui kilogram de cârnaţi olteneşti. Eu voiam jucării. Nu orice fel de jucării, tânjeam la cele din reclamele de pe Cartoon Network: Action Man, lansatoare de pânze cum are Spiderman, walkie-talkie-uri, maşini teleghidate cu două feţe (două!). Nu le primeam chiar p-astea, poate pentru că nu-i scriam Moşului. Dar nu era Crăciun în care să nu am un brad a cărui instalaţie cânta înfundat în sufragerie, sub care găseam cadouri ce mă făceau să zâmbesc şi să fiu băiat de treabă toată ziua. Cu timpul am început să-mi pun întrebări: 1. Pe unde intră Moşu’ la mine în casă? Noi nu avem horn. Şi-n plus, în camera cu bradul dorm ai mei, chiar nu-l vede nimeni? 2. Când are Moşu’ timp să intre în atâtea case? 3. Atunci când nu ninge, pune roţi la sanie? 4. De ce spiriduşii, după ce fac jucăriile, scriu pe ele Made in China? Am pus toate indiciile cap la cap şi am realizat că am fost minţit. Moş Crăciun nu există. Dar de ce mi-ar fi făcut părinţii una ca asta? Lumea mea începea să-şi piardă reperele. Ce urma să aflu, că nu există Scooby Doo sau ochelari care te fac invizibil? Apoi mi-am dat seama care-i şmecheria. Nu contează cine e Moş Crăciun. Contează să simţi tu că cineva a încercat să-ţi păstreze povestea vie. Cuiva i-a păsat de tine destul cât să ia rolul unui moş obez, cu o afinitate pentru omuleţi scunzi şi care se deplasează cu reni pe heliu. Un copil înţelege mai uşor că este important în felul acesta. Că doar se chinuie roşiaticul să vină din capătul celălalt al lumii pentru el, pentru nerăbdarea de sub plapumă de pe 24 decembrie şi pentru zâmbetul de sub brad al dimineţii lui 25. D-aia vă recomand să păstraţi visul unor copii colorat ca o instalaţie de Crăciun. Să simtă că cineva s-a gândit la ei. Vreţi să ajutaţi dar nu ştiţi cum? Pe www.haisaajutam.ro găsiţi toate hainele Moşului fix pe măsura voastră. Sfârşit de an îmbibat în miros de cetină şi în fapte bune să aveţi! Marius Eftimie

Pentru mine, aproape fiecare ajun de Crăciun a fost la fel – afară ger, în casă miros de cozonaci și la televizor aceleași comedii cu Bruce Willis sau Eddie Murphy. Când eram micuță, la mijloc de decembrie îmi scoteam alocația pe întreg anul și porneam fericită spre centru, să cumpăr cadouri celor dragi. În seara de ajun mă culcam devreme, de frica să nu aflu daca Moșul chiar există sau nu. Bănuiam adevărul, dar credeam că dacă îl recunosc cu adevărat mă transform deodată în om mare. După ce ieșeam din mormanul de pachete primite de la Moș Crăciun – ușor, să nu dărâm bradul – împarțeam fericită cadourile cumpărate familionului. Este atât de ușor să împarți puțină magie, mai ales când micuții iși doresc asta din tot suflețelul. Pentru ei, fiecare noapte de ajun a fost la fel – în suflet ger, afară colinde și miros de cozonaci. Micuții din casele de copii, deși au dat piept cu realitatea cu mult înaintea noastră, încă speră că Moș Crăciun există. Intră pe www.haisaajutam.ro dacă poți dona dulciuri, jucării sau hăinuțe. Hai să-i ajutăm să viseze în continuare. Măcar un pic. Alexandra Jordache













Ilustratie de Iulia Dămăroiu

Pici fiind, eram un vânător curajos de Moș Crăciuni. Treceam prin toate stările posibile până se umplea golul de sub brăduț: nerăbdare, îmbufnare și, mai apoi, tropăiam în "capul" vecinului, ducându-mă spre ai mei să le arăt prima mea casetă cu Andre sau păpușa „vorbitoare” ori iepurele pufos pe care l-am pândit juma` de an. Vorbea lumea prin târg că Moșul ar fi doar o iluzie, dar eu nu i-am crezut. Nu-i cred nici în ziua de azi. Moșul era prezent la fiecare serbare de la grădiniță; doar îi cântam și-i recitam, era prilejul potrivit pentru mama să-mi pună tot felul de fundițe-n păr și să-mi cumpere o nouă pereche de pantofiori. După ce trebuia să dansez cu băiatul cel mai înalt din grupă, ne așezam în mijlocul clasei și formam un cerc. Ne striga pe rând. Toți primeam cadouri, deși nu înțelegeam de ce o face și colegul care mi-a stricat ochelarii. Când aveam șase ani, a venit pe lume fratele meu. Datorită lui am avut prilejul de a copilări mult mai mult. Mi-a dat ocazia să-mi alimentez în continuare entuziasmul, cu neastâmpărul de odinioară. Acum îl așteptam, dar eram și Moș în același timp. Era o senzație foarte plăcută, aveam (și am) mereu simbolul inocenței în fața ochilor. În prezent, încerc să nu mă întristez în această perioadă, deși e una magică. Și nu mă refer la îmbulzeala din magazine si masa copioasă. Crești și descoperi că această sărbătoare e mult mai mult decât venirea Moșului, îi descoperi adevăratele valori. Într-un moment de îngândurare ești dispus să ierți orice și să te lași condus de bunătate. Și e trist, da, pentru că se întâmplă doar ATUNCI, doar așa. Deci, mereu când am tendința să „mă pierd prin mulțime”, îmi aduc aminte de fetița cu fundițe, de râsul colorat al fratelui ei, de haina roșie cu alb și de barba sură... Dar să ne gândim la copiii orfani, că până la urmă acesta este scopul spuselor mele. Șansa de a avea un viitor colorat este incertă. Noi putem să le oferim puțin din acel roșu cu alb, de care să se poată bucura și de care să își poată aduce aminte, la rândul lor. Dacă fetița cu fundițe ar fi găsit an de an același gol sub brad, paleta de culori care i-a presărat copilăria n-ar mai fi existat. N-ar fi existat nici această rugăminte. E păcat să nu-i ajutăm, e păcat să ne afundam în ignoranță totală. Deci să ne suim pe sanie și să pornim la drum! Moșul nu este o iluzie. Doar ne-a împrumutat renii. Îl găsiți pe: www.haisaajutam.ro. Mădălina Grasu